Cei (tot mai puțini) care au făcut armata știu ce înseamnă cât A Mai Rămas și cum speranța și optimismul pentru majoritatea dintre cei prezenți în unitățile militare creșteau invers proporțional cu cifrele (zilele) alăturate. De ieri mai sunt fix 75 de zile până la Brexit. Mai precis, până la data programată pentru Brexit, pentru că asupra procesului s-a lăsat o ceață deasă, aș spune tipic englezească, încât nimeni nu mai știe cum se va ajunge acolo sau chiar și dacă se va mai ajunge.

La doi ani și aproape 7 luni de la referendumul pentru Brexit, sondajele de opinie arată că populația s-a radicalizat în această privință. Cei din tabăra LEAVE doresc și mai mult Brexitul, pe când cei din REMAIN consideră în oglindă că au acum și mai multe argumente pentru răsturnarea procesului (sunt și sondaje care arată clar radicalizarea pentru una dintre cele două tabere, circa 60%). Este și situația din parlamentul britanic, unde aleșii nu sunt în stare să ajungă la un compromis, însă cum ar putea-o face dacă însuși electoratul e atât de profund divizat? Și parcă am această imagine în minte de foarte mult timp, mai ales când vine vorba de plaiurile mioritice.

După ce pe 10 decembrie a fost anulat în ultimul moment un vot istoric pe acordul de Brexit al Theresei May, primul ministru a început un turneu prin Europa, promițând să obțină condiții mai bune în cadrul acordului, doar pentru a fi respinsă politicos în fiecare capitală pe care a vizitat-o, începând cu Haga, trecând prin Berlin și, capăt de linie, evident Bruxelles. Când s-a întors acasă, prim-ministrul și-a găsit propriul Partid Conservator plănuind un vot de încredere împotriva sa. May a câștigat, deloc lejer aș zice (deși scorul 200-117 poate sugera altceva, dar să nu uităm că e vorba totuși de propriul partid, în care, conform regulilor, după ce a dejucat încercarea de puci, va fi imună la alte sfidări interne timp de un an), dar numai după ce a promis că va demisiona înainte de viitoarele alegeri. Totuși dimensiunea rebeliunii a demonstrat că nu are nicio speranță realistă de a-și trece planul de Brexit prin Parlament. Și nu este vorba doar de planul ei, căci niciunul dintre Brexit-urile posibile nu întrunește o majoritate de parlamentari.

Doamna May ar trebui să recunoască faptul că ea și țara sa au o singură cale de a ieși din impas. Asta înseamnă să treacă peste capetele parlamentarilor și să întrebe direct poporul. Acordul ei, pe care UE l-a semnat deja, dar pe care Parlamentul britanic trebuie încă să îl aprobe, ar menține întregul Regat Unit într-o uniune vamală și o aliniere de reglementări extinsă, până ce cele două părți convin asupra unei noi relații aprofundate, ceea ce ar putea însemna ani. În acel timp, Marea Britanie ar fi supusă regulilor europene și nu ar putea să semneze propriile sale acorduri comerciale. Susținătorii unui Brexit dur spun că acest compromis este egal cu vasalitatea, dar ei nu au reușit să pună la punct niciun plan alternativ care să îi convingă pe colegii lor din Parlament.

Până la urmă mandatul Therezei May se pare că se rezumă la un singur scop, acela de a conduce un partid divizat și un guvern minoritar prin cea mai complexă și totodată conflictuală tranziție pe timp de pace din istoria modernă a Marii Britanii. Timp de aproape doi ani, ea a amânat să explice compromisurile pe care le implică în mod necesar Brexitul, în speranța că extremiștii din Partidul Conservator se vor liniști, însă pare mai clar decât oricând că a aștepta încă o lună sau două nu va crea în mod magic o majoritate în favoarea acordului ei, deocamdată aritmetica parlamentară fiind destul de simplă (Partidul Laburist și alte partide de opoziție sunt împotrivă, la fel cum sunt și 100 dintre propriii parlamentari conservatori – fie că sunt pro sau anti Brexit). Iar Parlamentul ar trebui să accepte că singura cale de a ști ce vrea poporul este să îl întrebe, însă mulți membri ai forului decizional sunt împotriva unui al doilea referendum deși, dacă votul parlamentar va eșua, doamna May va avea toate justificările pentru a propune un nou plebiscit iar mulți laburiști ar susține-o. Dacă prim-ministrul crede realmente că acordul ei este ceea ce a votat țara, un nou referendum nu ar trebui să o sperie, mai ales că acum, când există o definiție pentru ieșirea din UE, este clar în interesul țării să aibă un cuvânt de spus, iar degrigolada aleșilor dovedește necesitatea de a se reîntoarce la oameni.

Însă calea spre un al doilea referendum este alunecoasă, iar Parlamentul trebuie să cadă de acord pe forma acestuia. O înfrângere masivă pentru May ar putea duce la alegeri generale, în care toate partidele ar bate toba pe diferite planuri de Brexit, ceea ce ar adânci criza. Respingerea acordului lui May ar crește riscul unui Brexit fără acord, ceea ce ar fi un dezastru pentru Marea Britanie și vești proaste pentru vecinii ei.

Totuși rămâne obiecțiunea că un al doilea referendum i-ar trăda pe cei care au votat în primul provocând un resentiment de durată și ar submina pe undeva încrederea în sistemul politic, dând apă la moară partidelor populiste care trâmbițează teoria cuțitului înfipt pe la spate. Partizanii duri ai Brexitului descriu planul lui May ca pe o „vasalitate”, o „umilință națională” și o „înșelare” a celor care au votat pentru ieșirea din UE. În mod similar, convingerea că aprobarea acordului va pune capăt întregului episod controversat ignoră faptul că după ziua Brexitului, Marea Britanie va avea de purtat poate un deceniu de negocieri cu UE, care vor implica alte trocuri dureroase între prosperitate și control, de care publicul s-a săturat atât de mult. Între timp, țara va rămâne tot mai mult în urma potențialului său. Dacă inițial alegătorii au fost cuceriți de promisiunile din campania pro-Brexit, au descoperit că viitoarea relație cu UE nu va fi așa cum și-au imaginat-o. A șterge cu buretele totul pare a suna cumplit, însă și a duce lucrurile până la capăt ar putea fi o greșeală ireparabilă, iar dacă britanicii sunt hotărâți să continue, este dreptul lor. Dar acum, că știu ce înseamnă realmente Brexitul, ei merită șansa de a spune dacă îl mai vor.